25/11 2016 Coisitas de nada

casa-da-flor-interior-venice-biennale

– Casa da Flor –

De unde vine dorinţa de frumos, de construire a unui spaţiu care să îmbogăţească lumea ce ne-a fost dată într-o formă prea săracă pentru unii dintre noi, de unde pornirea şi ştiinţa de a crea cu mâinile proprii ceea ce alţii nici nu visează, dar pe care îl recunosc imediat drept minunat şi excepţional?

Gabriel Joaquim dos Santos a spus că lucrul său s-a născut din gând şi din vis şi că a învăţat să îl facă de la vânt şi din aer.

Aşadar, aşa s-a ridicat Casa, Casa Florii – Casa da Flor, căsuţa cea mică în care şi pentru care a trăit singur Gabriel Joaquim dos Santos, în São Pedro da Aldeia, la 180km de Rio de Janeiro, în Brazilia.

Seu Gabriel („seu” e un fel de „nenea”) nu mai este acum, a trăit până în 1985, când avea 92 de ani.

Se născuse în secolul al XIX-lea, într-o altă lume, muncea la mina de sare din São Pedro da Aldeia, nu a mers niciodată la şcoală şi tatăl său era sclav eliberat. Şi-a început căsuţa acum mai bine de 100 de ani şi nu a încetat niciodată să o facă mai frumoasă, şi mai frumoasă. Se pare că nu exista o limită a frumosului pe care să o fi putut atinge, era mereu loc pentru mai mult.

Frumuseţea aceasta a căutat-o printre gunoaie şi a găsit strălucire în becuri arse, în oglinzi sparte, în cioburi de sticlă şi de orice altceva, „în lucruşoare de nimic” şi din aceste bucăţele de nimic a făcut frumosul. A învăţat să scrie pentru a ţine un jurnal.

Ce a făcut Gabriel dos Santos nu este o casă împodobită, ci e chiar o podoabă ahtiată după bijuterii – pandantivele se sprijină unele pe altele, pereţii se ridică nu din cărămizi, ci din flori de lut, stâlpii casei sînt înşiruiri de medalioane, iar unde nu sunt petale, sunt mozaicuri cu geometrii unghiulare ordonate. Sunt multe culori, dar niciuna nu se pierde în câştigul alteia (deşi, dacă nu aş putea lua totul, aş rămâne la rotunjimile globurilor albastre), echilibrul şi delicateţea alegerilor sunt, poate, cele mai uimitoare însuşiri ale darului lui Gabriel dos Santos.

Specialiştii spun că el a fost exponentul arhitecturii spontane. Nu ştiu dacă ceva absolut singular şi atât de constant e cel mai bine descris drept „spontan”. Nu cred că Gabriel dos Santos s-ar fi putut opri la fel de spontan şi sigur frumosul ăsta a fost mereu în el.

Fiind frumos în el, nu ar fi suportat să nu fie frumos şi în afara lui. A înţeles multe, a înţeles că acea arhitectură nespontană reprezintă forţa ingineriei, ştiinţei şi a bogăţiei, iar el voia să arate forţa sărăciei.

Casa da Flor face acum parte din patrimoniul naţional brazilian şi e în grija unei fundaţii. Apropiaţii locului şi ai omului spun că Gabriel Joaquim dos Santos trăieşte în casă, pentru că îl simt acolo.

El a fost simţit şi aici, ascultaţi-l, ca să vă convingeţi.

Am aflat despre Casa da Flor la Bienala de Arhitectură de la Veneţia, în pavilionul naţional al Braziliei, unde expoziţia „Juntos”-„Împreună” a fost curatoriată de Washington Fajardo.

Imaginea reproduce fotografia din expoziţie.
Fragment din „Religia frumosului” – Museum Anonymous, pentru Fala Português!