28/05 2019 Învățătura de Valério Romão

Învățătura

de Valério Romão

 

traducere din portugheză de Simina Popa

redactare Corina Nuțu

 

Când l-am construit pe primul, mi-am zis că am creat o capodoperă. Ca un pictor atunci când termină tabloul inaugural din cariera sa, pe care-l va renega cu aceeași vehemență cu care l-a recunoscut inițial drept fiu. L-am făcut după chipul și asemănarea mea și, când i-am văzut viața în ochi pentru prima oară, a fost ca și cum m-aș fi privit în oglindă. Numai prin desincronizarea reflecției am înlăturat echivocul. N-am fost moderat când a fost vorba de abilități: l-am înzestrat cu forță, agilitate, spirit de luptă, o capacitate strategică extraordinară. Chiar și așa, mi-a luat numai zece minute să-l înving. Parcă aș fi luptat cu un copil ambliop și bolnav. Mi-a fost silă de el. De mine. Când l-am construit pe al doilea, m-am gândit la toate greșelile pe care le comisesem cu primul. L-am făcut mai agil, mai puternic și, îndeosebi, mai crud. Nu voiam să aibă nici urmă de teamă să mă rănească, niciun scrupul. Nu e ușor să discerni variabilele care transformă un om într-un luptător extraordinar. Fizicul este poate aspectul cel mai puțin important. Bătăliile se înving în minte. Un luptător lipsit de capacitatea de a-și înțelege pe deplin adversarul înainte de a aplica prima lovitură e orb. Îi e destinat să piardă. Dacă nu acea luptă, alta. Nu va învinge întotdeauna. Eu înving întotdeauna.

Când am început să lupt, mi s-a prezis un viitor stratosferic. Eu vedeam mai departe. Mă vedeam mai trist. Știam că destinul meu e să înving în toate bătăliile mele. Grija mea era: și după aia? După ce-i voi fi învins pe toți, la ce pot aspira, în calitate de luptător? Ceilalți vedeau culmea muntelui semănată cu trupuri și victorii; eu vedeam deșertul nemilos întinzându-se nesfârșit în jurul meu. Singura ieșire posibilă era să-mi fac proprii mei adversari.

Al doilea a durat doar un pic mai mult decât primul. Era o creatură notabilă, totuși. Feroce, abil, incredibil de puternic. Și, chiar și așa, nu m-a nimerit nici măcar o dată. Părea o marionetă beată încercând să-și găsească drumul către casă. Mi-a fost milă. Mi-a fost greață.

Mi-am petrecut doi ani construind eșecuri după eșecuri. Cel mult mi-a reușit să mă nimerească razant, și doar pentru că i-am lăsat. Nu mă mai ocupam doar să-i înving. Îi umileam. Îi dezmembram. La sfârșit, din lupte nu rămânea decât un amalgam de resturi. Acele mașinării, atât de perfecte, atât de puțin umane, fiecare dintre ele capabilă să învingă cu ușurință orice luptător pe care l-ar fi înfruntat, pentru mine erau insuficiente. Totul era insuficient pentru mine. Totul fusese dintotdeauna insuficient pentru mine.

N-am întâlnit niciodată un adversar pe măsură. Chiar și la început, cu mult înainte de a atinge apogeul capacităților mele actuale, adversarii mei izbuteau să mă atingă doar superficial. Râdeam când se întâmpla asta. Mă simțeam viu. Posibilitatea înfrângerii exista, deci. Chiar dacă infimă, chiar dacă îndepărtată, exista. Și posibilitatea înfrângerii face orice joc să fie real. E substanța care guvernează viciul. Fără ea, timpul e doar un marș al condamnatului.

Într-o noapte, am avut o epifanie. Dacă nu făceam bine nimic din ce făceam? Eu codam și atributele, și modul în care luptau mașinăriile. Dacă eram incapabil, din fire, să le fac așa cum trebuie? Dacă exista un blocaj, la nivel inconștient, care mă împiedica să construiesc o mașinărie capabilă să mă înfrângă? Dacă făceam totul pe dos?

Am construit un robot lipsit de aptitudini înnăscute. Un bebeluș mare și tont, dar capabil să învețe. Și ceva și mai important, un sistem de ereditate cognitivă. Tot ceea ce învăța un robot de-a lungul scurtei sale existențe era transferat către următorul. Totul, mai puțin identitatea, evident. Am presupus că experiența traumatizantă a înfrângerilor repetate nu favorizează capacitatea de luptă.

Primul, săracul, nici măcar n-a schițat vreo reacție. Mâna mea rapidă și bruscă a coborât asupra lui de câte ori a dorit. Nu s-a apărat, nu știa nici măcar ce ar însemna asta. În timp ce-l băteam zdravăn, îi cercetam în ochi surprinderea, la început, și apoi, nedumerirea. Chircit, perplex.

După vreo zece, am fost tentat să mă opresc. Nu vehiculau nimic de la unii la alții. Nu articulau nici măcar o schiță de apărare. Aceeași surprindere în fața loviturilor mele, aceeași nedumerire. Am schimbat strategia. Am început să vorbesc cu ei. Să-i învăț să lupte, să-i tratez ca pe fiii mei. Mi-am asumat paternitatea asta neobișnuită cu deosebit de mult sârg și, n-o s-o ascund, cu oarecare afecțiune. Când îmi pierdeam răbdarea cu unul dintre ei pentru că nu progresa în ritmul cuvenit, îl distrugeam. Și construiam altul. Dar nu o mai luam de la zero. De la un anumit moment, au început să facă progrese însemnate și neașteptate. Nu doar învățau, ci și improvizau. Erau din ce în ce mai puțin mașinării, și mai mult umani. Și mă durea din ce în ce mai mult să-i distrug. Dar nu reușeam să evit furia pe care mi-o provoca lipsa răbdării în fața imperfecțiunii. Iar ei, uimiți de violența neașteptată, încercau să se apere. Se eschivau, ripostau. În funcție de mânia mea, unii chiar rezistau în jur de zece minute. Evident, cu cât rezistau mai mult, cu atât mai furios și mai violent deveneam. Iar finalul era mereu același. Mâinile mele dureroase așezate pe picioare, trupurile lor dezmembrate în fața mea, un evantai uriaș și simultan de senzații contradictorii. Voința de a renunța și senzația de a mă afla din ce în ce mai aproape.

Au trecut doi ani într-o clipită. Doi ani de izolare absolută. Lumea de-afară ar fi putut să se sfârșească, nici nu mi-aș fi dat seama. Nu știu dacă suntem în război, dacă economia înflorește sau se năruie, dacă reușim să eradicăm cancerul sau dacă, dimpotrivă, am fost subjugați de noi și groaznice boli. Nu știu și nici nu mă interesează. Omenirea e un subiect îndepărtat și nu-mi merită neapărat considerația. Știu despre ea că are tot felul de defecte și slăbiciuni, iar puținii oameni excepționali cu care m-am intersectat erau astfel prin contrast cu această omenire de turmă și de invidie care mă scârbește.

Prima surpriză: o directă fix în față. Nu eram obosit, nu eram neatent. M-a nimerit. Și a râs. Și eu cu el. Nimeni nu mă nimerise până atunci în felul acela. În sfârșit.

A doua surpriză: un armlock din care am reușit să scap doar pentru că eu sunt eu.

A treia surpriză: un knockout inaugural.

M-am oprit câteva zile să mă gândesc. Nu mi se aplicaseră niciodată lovituri atât de precise și de brutale. Tot ce predasem fusese asimilat și subtil modificat. Față de primii, pe care îi dotasem din programare cu tot ce știam eu, cei din urmă învățaseră. Avuseseră experiența antrenamentelor cu cel mai bun luptător din lume și, în loc să-mi copieze stilul, îl adaptaseră, îmbunătățindu-l. Pentru prima oară în viață, am simțit frica.

Când a venit momentul, în sfârșit, n-am mai simțit frica. Un calm straniu s-a pogorât asupra mea. Mi se părea că văd totul cu încetinitorul: loviturile primite în față, neputința mea de a schița o reacție consistentă, mâinile mele, înainte atât de agile, grele ca niște ancore inutile, picioarele mele îndoite de epuizarea înfrângerii, capul meu rotindu-se la fiecare lovitură, încercând să deslușească în acea maree de greață un punct cardinal, înfrângerea mea, suprema și dorita mea înfrângere, iar el mă ia de pe jos, mă ridică deasupra capului de parcă n-aș cântări nici cât un fulg și mă izbește cu spatele de genunchiul lui.

Nu-mi simt picioarele, îmi spun. N-o să mai pot merge niciodată. Mi-a rupt coloana. N-o să mai pot merge niciodată. Când ridic privirea, picioarele mele sunt separate de trup. Pe jos nu e sânge, nu sunt măruntaie împrăștiate. Burta mea despicată scoate la iveală o îngrămădeală de tuburi, de metale și de fire rupte din care ies scântei. Nu e sânge nicăieri. N-o să mai pot merge niciodată.

* * *

 

 Valério Romão este un scriitor din Portugalia. S-a născut în Franța, în 1974 și este licențiat în filozofie. Valério este autor de romane, proză scurtă, piese de teatru și colaborează în proiecte artistice multidisciplinare. Cea mai recentă lucrare publicată este Cair para Dentro (Ed. Abysmo, 2018), romanul care încheie trilogia sa dedicată temei familiei.

 

 

cela-simina-popa

Simina Popa este traducătoare din limba portugheză. S-a născut în România în 1981 și este licențiată în filologie. Este de asemenea dedicată promovării culturii de limbă portugheză și a proiectelor cultural-educaționale. Cea mai recentă lucrare tradusă este Teoria generală a uitării, de José Eduardo Agualusa (Ed. Polirom, 2018).

 

‘Acest text și această traducere au fost create pentru proiectul Connecting Emerging Literary Artists (CELA). CELA oferă strategii de scriere, editare și marketing într-un mediu literar aflat în schimbare. Acest proiect este co-finanțat de Programul Europa Creativă al Uniunii Europene. www.cela-europe.com

 

CELAEU2017

CreativeEurope